A fost odată ca niciodată un prinț pe nume Alaric, căruia poporul îi spunea „Prințul Prea Frumos”. Chipul lui era sculptat parcă din lumină, iar ochii îi străluceau ca safirele sub soarele amiezii. De cum se trezea, Alaric își petrecea ore întregi în fața oglinzilor de cristal din palat, admirându-și perfecțiunea.
A ajutat un bătrân tâmplar să ridice bârne grele, deși mâinile lui fine s-au umplut de bătături.
Într-o zi, la porțile palatului a apărut o bătrână gârbovită, cerșind o cană cu apă. Alaric, trecând prin curte, s-a strâmbat de dezgust. „Cum îndrăznești să-mi strici peisajul cu chipul tău brăzdat?” a întrebat el cu trufie. PrinИ›ul prea frumos
A învățat că foamea, oboseala și bunătatea cântăresc mai mult decât orice reflexie.
Pe măsură ce faptele sale bune se înmulțeau, Alaric a uitat cum arăta. Nu mai căuta oglinzi; căuta doar zâmbete pe fețele celor pe care îi ajuta în taină. Capitolul IV: Întoarcerea la Lumină A fost odată ca niciodată un prinț pe
Într-o iarnă geroasă, prințul a găsit-o pe aceeași bătrână tremurând lângă un râu înghețat. Fără să ezite, și-a scos mantia de catifea — singurul lucru ce-i mai rămăsese din vechea viață — și a învelit-o.
Regatul său era bogat și liniștit, dar Alaric nu știa nimic despre viața oamenilor săi. Pentru el, singura lume care conta era cea care îi reflecta propria imagine. Capitolul II: Umbra Blestemului A ajutat un bătrân tâmplar să ridice bârne
„Acum mă vezi?” a întrebat el cu blândețe, nu din dorința de a fi admirat, ci din dorința de a fi prezent.