— Elena, a spus el, fixându-i privirea. Nu vreau să te rețin. Știu ce înseamnă plecarea asta pentru tine. Dar înainte să urci în mașina aia...
S-a apropiat de ea cu pași grei, inima bătându-i în ritmul tobelor de pe scenă. Când a ajuns în dreptul ei, Elena a ridicat privirea, iar în ochii ei a văzut aceeași teamă de final pe care o simțea și el. Vreau sДѓ dansez cu tine
Luminile din mica piață a Brașovului începeau să palpite, reflectându-se în vitrinele înghețate. Andrei stătea la marginea ringului improvizat de la Hanul Vechi, strângând în mână un pahar de vin fiert pe care uitase să-l mai bea. Muzica răsuna în surdină, un amestec de jazz vechi și pași grăbiți pe piatră cubică, dar pentru el, totul era zgomot de fundal. — Elena, a spus el, fixându-i privirea
Privirea i s-a oprit asupra Elenei. Ea stătea singură lângă un stâlp de fier forjat, privind spre perechile care se roteau amețitor sub ghirlandele de becuri galbene. Purta o haină lungă, de culoarea vinului, și un fular care îi acoperea parțial zâmbetul melancolic. Se cunoșteau de o viață, sau cel puțin așa se simțea după toți anii în care cuvintele importante rămăseseră nespuse, ascunse în spatele glumelor amicale și al tăcerilor lungi de la metrou. Dar înainte să urci în mașina aia
S-au mișcat încet, aproape imperceptibil la început. În brațele lui, Elena a simțit pentru prima dată că timpul se poate opri în loc dacă vrei suficient de mult. Nu era un dans spectaculos; era o îmbrățișare în mișcare, o conversație mută despre tot ce nu îndrăzniseră să fie până atunci. Capul ei s-a sprijinit pe umărul lui, iar Andrei a închis ochii, memorând parfumul ei de scorțișoară și frig.
Elena s-a desprins încet, l-a privit lung și a dat din cap, cu ochii umezi. Nu a mai spus nimic, dar strângerea de mână de dinainte de a pleca a fost promisiunea de care amândoi aveau nevoie.
— Mai e timp pentru un rămas-bun, a răspuns ea, dar vocea i-a tremurat ușor.